vineri, 29 octombrie 2010

Sartre. Iadul personalizat

Când lucrezi cu textul unei piese de teatru cum este "Cu uşile închise" a lui Sartre, gândul actorului sau al cititorului obişnuit nu îşi poate reprima intenţia de a se pune în situaţia respectivă. Apoi, după o lectură integrală, am fost tentat să spun că un astfel de iad ar fi uşor de suportat, cel puţin la început. E asemeni unei dureri surde, mereu prezentă, dar suportabilă. Din când în când, durerea se intensifică, te face să te tăvăleşti, să spargi câteva lucruri prin casă, să nu poţi dormi. Şi iar te lasă, după o noapte de chin, dar nu de tot, rămâne acolo undeva în umbra, ca o bătătură continuă, ca un dinte care te doare de o lună, o durere continuă, fără oprire şi câteodată foarte intensă.
De-ar fi doar atât.
Nu ştiu dacă sunt convins de existenţa iadului. Cum nu sunt convins de existenţa de raiului. Am intra în altă discuţia, şi anume credinţă, viaţa de apoi din perspectiva celui ce nu suportă instituţia bisericii, problemele mele cu Dumnezeu, etc. O rezervăm pentru o altă ocazie.
Revenind, iadul ar diferit pentru fiecare dintre noi. Pentru cei mai mulţi iadul ar putea fi singurătatea. Apoi există varianta şi mai dureroasă: compania nepotrivită, compania unei persoane agasante, enervante, sumă a tuturor lucrurilor care te-ar putea chinui. Cel de lângă tine ar fi orice nu poţi înţelege şi suporta. Eventual mai mulţi.

Să ne imaginăm o situaţie. Eu nu am suportat cât am trăit maneliştii, politicienii, nesimţiţii,


tbc

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu